Casa Sufletului Meu

Am căutat în gânduri și am reușit să găsesc cuvintele ce îmi descriu cel mai bine sentimentele despre Trecut,Prezent și Viitor.

Am privit viața precum oricine ar fi privit o casă. O casă ce numai atunci când moartea desparte sufletul de trup poți spune că este complet construită. Ultima suflare în această viață reprezintă ultima cărămidă din casa fiecărui suflet. Ca orice altă casă, aceasta are o temelie ce oferă ei un sens de echilibru. Am căutat mult în adâncul sufletului, iar la sfârșitul călătoriei mele am descoperit că Prezentul, pentru mine, este cel ce poate oferi vieții de zi cu zi acel echilibru. Deși ea, viața, ne învată că nu tot ce trăim ne pune un zâmbet pe față, eu din inimă și fără frică îndrăznesc să spun sfidând lumea întreagă că nu poate să nu existe echilibru atunci când în Prezent iubești și ești iubit. Iubirea oferă casei o temelie puternică, zidită în dragoste, pasiune și încredere.

Această casă, nu este terminată; ea se zidește în fiecare zi cu câte o cărămidă. Cu câte o întâmplare, cu câte un zâmbet sau o lacrimă. Pereții casei sufletului meu înseamnă Viitorul. Un Viitor ce în prezent ia viață. Nu mereu cărămizile sunt zidite de viitor. Ele pot cădea și se pot sparge atunci când întâmplări nu prea frumoase tulbura sufletul; însă spărgându-se, ele se topesc și se combină cu temelia casei făcând-o și mai puternică. Prezent și Viitor, trăite în iubire, se vindecă unul pe celălalt, construind o viață frumoasă și transformând lacrimilile în zâmbete.

Trecutul vieții, ascultând șoaptele inimii mele, nu face parte din arhitectura casei mele. Eu văd Trecutul ca fiind grădina ce o înconjoară. Depinde de noi ce fel de grădină va fi aceasta. Daca privim trecutul cu ură, părere de rău și durere, grădina sufletului nostru va fi lipsită de culoare. Ea va fi uscată. Chiar dacă există iubire în casă, privind pe geam tristețea ar învălui gândurile noastre șau chiar mai rau: al persoanei ce ne iubește. În schimb grădina vieții mele, privind Trecutul cu zâmbetul pe chip și amintind numai momentele în care fericirea îmi alinta inima, eliminând orice aspect negativ al întâmplărilor trecute, este înnecată în trandafiri și lalele; înnecată în verdele frunzelor și al ierbii proaspete. Mereu colorată și tânără.

Cine nu trăiește iubire este veșnic hoinar și fărp de casă.

Acest articol participa la competitia "Blog Power" editia 18. 
 

Noi Împreuna

Câte lacrimi de dor se vor mai scurge încet în lipsa ta, iubire? Atat de multe sunt ele, încât dacă încerci să le numeri devii nebun.
Dacă încerci să le aduni te înneci în ele, căci se strâng formând oceane.
Dacă încerci să le ștergi vei obosi și la pământ vei cădea realizând că sunt infinite.
De s-ar preface în trandafiri, Pământul însuși o grădină ar deveni.
De s-ar preface în frunze, purtate de vânt, ar învălui întreaga lume; ea verde devenind.
De s-ar preface în nori, fulgere nu ar înceta să cadă.
De s-ar preface în raze de soare ar topi totul în jurul lor, cu a lor fierbinte dragoste ce reflectează.
De s-ar preface în acele două cuvinte, în acel “TE”, ce pe tine te reprezintă ca regina a gândurilor mele; însoțit de acel “IUBESC”, ce doar sufletu-mi cu atâta sinceritate poate să rostească ori de câte ori inima mea bate, amintindu-mi de a ta îmbrățiașare, ai ști cât de mult eu TE IUBESC... oh, tu, motivul bucuriei mele.

Dor de Brașov

Încă o lacrimă fierbinte ca un foc etern se revarsă într-un ocean de alte lacrimi strâns legate de același dor. Unde este acel cer, acea adiere de vânt ce purta cu ea acel aer ce numai în lumea lui putea respira. De ce se simte atât de mic acum în această lume nouă unde nimic nu e ceea ce pare; o lume ce minte. O lume ce îl întristează zi de zi parcă smulgând din inima lui și ultima speranță de a regăsii acel calm, acea liniște ce numai pădurea îi șoptea când se alinta zâmbind în coloratele frunze a stejarilor pe timp de toamnă.

În absența ei

Din ochi-mi uzi de atâta tristețe parcă o ploaie de foc continuă să cadă și nici că se oprește. Infinite secunde prefăcute în lacrimi se scurg mângâindu-mi pielea aspră și uscată de la atâta foc ce alunecă încet lăsându-mi arsuri pe toate venele din corp. Simt. Simt cum sângele îmi fierbe sub piele crăpând-o. Simt cum inima se topește învăluită de acest dor fierbinte.

Simt fiecare centimetru din această distanță deși mică, enormă. Timpul nu îl mai măsor în secunde sau minute. Îl măsor în suspine. Suspine înfiorător de reci și pătrunzătoare.

Dacă vântul nu îmi stinge lacrimile o fac suspinele în locul lui. Totul devine de gheața. Inima nu se mai topește ci se recompune la loc.Deși ea îsi recapătă forma, bate încet, mult prea încet. Ace o străpund din toate părțile perforând gheața subțire fără să o spargă.

Ce se va alege de inima mea când prea multe ace o vor străpunge? Când se va sparge în mii de bucăți lăsând în urma ei doar o umbră. O umbră ce ascunde mii de cuvinte de iubire. Mii de petale de trandafiri purtate de vânt împodobind lumea cu al lor roșu aprins. Mii de zâmbete pe două fețe, între patru obraji ca doi bujori, atât de colorați când se ating.

O rază caldă de soare parcă mă îmbrățișează. Gheața se topește. Inima își recapătă ritmul armonios. Acele se dizolvă lăsând-o în sfârșit să respire aerul curat al dragostei eterne. Ea este aici. Mă strânge la piept. Îi simt parfumul dulce. Îi simt pielea fină alintându-mi fruntea rece, încălzind-o. Ea este aici. Sufletul meu pereche s-a întors unde îi este locul : lângă al meu.